Istoria Lausiaca (Lavsaicon)

Intre cărţile ziditoare de suflet - cu o largă circulaţie atât la noi cât şi la alte popoare ortodoxe - Istoria Lausiacă (sau Lavsaicon), scrisă de Paladie (364-425), episcop al Elenopolisului din Bitinia, ocupă un loc aparte. Nu este întâmplător că tot Părintele profesor Dumitru Stăniloae, care a dăruit Bisericii noastre Filocalia în limba română, ne-a oferit şi versiunea de faţă a acestei cărţi, scrisă la începutul secolului V şi considerată de specialişti cel mai însemnat document pentru cunoaşterea monahismului răsăritean timpuriu. Autorul acestei cărţi, ucenic al lui Evagrie Ponticul si prieten al Sfântului loan Gură de Aur, a cunoscut el însuşi copleşitoarea experienţă a înstrăinării de lume, de ispitele ei vătămătoare, pentru a urma calea desăvârşirii in Hristos, prin nevoinţe de-patimi-curăţitoare, năzuind a se folosi din pildele monahilor din pustiile Egiptului, Palestinei, Siriei, Mesopotamiei. în toate aceste oaze duhovniceşti binecuvântate, Paladie s-a aflat neîncetat în preajma unor părinţi îmbunătăţiţi, observându-i, ascultându-i si consemnându-le vieţuirea exemplară şi poveţele lor pline de sfinţenie. Desigur, n-a fost intenţia episcopului elenopolitan să alcătuiască o lucrare savantă ci doar să tezaurizeze, pentru folosul spiritual al multora, roadele unor îndelungate strădanii duhovniceşti ale iubitorilor de Hristos pe care ia întâlnit. Totuşi, sub aparenţa unor istorisiri pline de miez duhovnicesc, Paladie - ca şi alţi autori de lucrări similare, aparţinând aceleiaşi epoci - a reuşit să înfăţişeze chipul unei spiritualităţi filocalice, care va defini permanent fiinţa Ortodoxiei. Astfel, dacă celor rămaşi în lume pustia li se va descoperi totdeauna ca un tărâm al singurătăţii, al răbdării, al uitării de sine - deci, oarecum, al morţii -, pentru cel însetat numai de Dumnezeu, pustia se va preface treptat într-un loc al învierii spirituale, un loc în care începe, deja, şi restaurarea armoniei paradisiace dintre om şi fire.